Cu siguranţă, Universitatea nu este echipa care să-şi aducă suporterii la stadion cu propagandă de genul “echipa tuturor” sau “împotriva tuturor” ori alte sintagme imaginate de managerii formaţiilor din Bucureşti. Dar nu suntem întotdeauna nici ceea ce cântăm, “ţinem cu echipa noastră, şi la bine, şi la greu”. Sau depinde cât de greu. “Greu” adică la mijlocul clasamentului în prima divizie sau “greu” în eşalonul secund. Care sunt limitele în care ne încadrăm? Fanii “Ştiinţei” aveau nevoie de trei-patru rezultate pozitive legate ca să ia cu asalt arena “Ion Oblemenco”, ba riscau câteodată să rămână şi pe la porţi cu zecile de mii. Atunci ne întrebam “Ce s-ar întâmpla dacă ne-am bate cu adevărat la titlu?” şi ironizam galeriile formaţiilor din Bucureşti, care lăsau stadionul gol când nu mai era rost de performanţă. Sigur, niciodată nu ne-am pus întrebarea “Pe cine ne-am baza în cazul în care echipa ar ajunge în «B»?” Pentru că nu ne imaginam că putem pica vreodată. Priveam de sus Timişoara, rămasă singură prin cotloanele Diviziei B sau chiar C, salvată de fuzionări cu Dacia Piteşti ori Fulgerul Bragadiru. E important că ne-am păstrat onoarea şi nu am permis cuiva să ne murdărească în acest fel istoria, dar nici aşa de sus cum credeam nu suntem. Primul semn l-am avut în vară, în cel mai greu moment din istoria echipei. Universitatea retrograda cu câteva sute de spectatori în tribune, intrarea fiind liberă. Cei care au lipsit pot invoca diverse motive, că acea echipă nu-i reprezenta, că nu voiau să asiste la o asemenea umilinţă sau că au dorit să urmărească la TV cum se decide campioana în ultima etapă, iar meciul cu Oţelul era o pierdere de vreme. În realitate, tocmai acele absenţe nu li se pot motiva. Era vorba doar de o mentalitate greşită. Cele câteva sute de suporteri care au rămas să privească sicriul cum coboară în groapa Diviziei B sunt cei care au înţeles cu adevărat noţiunea “şi la bine, şi la greu”. Acea retrogradare a fost a noastră, şi nu a mercenarilor sau a profitorilor. Şi a trebuit să ne-o asumăm. Rolul fanilor este de a reacţiona atunci când echipa nu este pe drumul spre performanţă, asta însemnând în primul rând prezenţa la stadion, nu de a o părăsi drept pedeapsă pentru insuccese. Pentru că eşecurile, ca şi victoriile şi gloria, sunt de fapt ale suporterilor. La fel se întâmplă şi în Divizia B. Unii s-au jurat că nu calcă la meciuri cât timp echipa nu se află în prima ligă, alţii aşteaptă să fie din nou intrarea liberă, vremea frumoasă sau meciuri cu miză. Nu pot fi înduplecaţi nici de rezultate bune, joc spectaculos sau donaţii pentru sinistraţi. “Meseria” de suporter nu ia în calcul concedii, nici măcar pe caz de boală. Din acest motiv, fanaticii, suporterii care nu şi-au luat niciodată liber, vor avea mereu drept de veto. Chiar dacă uneori mai greşesc şi ei.